3.5.2. Cum gândesc oamenii despre risc

Uneori, oameni îşi exprimă nesiguranţa cu privire la efectele evenimentelor viitoare folosind cuvinte ca: probabil, posibil, eventual (aşteptat). Această abordare literară este folositoare doar dacă cei care utilizează aceste expresii cad de acord asupra valorilor sau înţelesurilor care trebuie atribuite cuvintelor folosite. Astfel, concepte ca"riscul" sunt abstracţiuni; ele nu pot fi văzute sau pipăite ca atare. În consecinţă, oamenii au tendinţa de a lega riscul de situaţii specifice în care există diferiţi stimuli care pot fi periculoşi. Când atribuim înţelesuri cuvintelor facem acest lucru într-un context dat de vorbire sau de scriere. Dacă nu avem un context anume în minte atunci când îi întrebăm pe oameni despre risc, aceştia vor inventa propriile lor contexte bazate pe propriile lor experienţe, credinţe, obiceiuri etc., adăugând alte dimensiuni cum ar fi: frica, înţelegerea şi gradul în care situaţia pare să fie controlabilă. Aceste contexte vor fi la fel de variate ca şi experienţele şi preocupările fiecărei persoane. Astfel, dacă punem întrebări generale oamenilor la ce fel de riscuri se gândesc ei, răspunsurile lor vor fi deosebit de variate. Dacă îi întrebăm ce riscuri îi îngrijorează în legătură cu instalaţia locală de ardere a deşeurilor, întrebarea dă o notă de concret răspunsurilor lor şi-şi vor reaminti toate problemele pe care le-au avut vreodată cu instalaţia.

O altă problemă este că, spre deosebire de experţi, oamenii obişnuiţi nu gândesc în termenii probabilităţilor statistice sau matematice. Ei preferă să-şi exprime ideile în termenii senzaţiilor, emoţiilor şi a altor intuiţii. Aceasta poate creea o mare discrepanţă între expert şi cei fără pregătire în domeniu în privinţa comunicării. Experţii tind să gândească despre public ca fiind prost informat, deoarece ei nu răspund favorabil limbajului tehnic specializat. În timp ce publicul crede că experţii sunt prea departe de realitata de zi, din cauza dependenţei acestora de date abstracte. Aceasta nu este în mod obligatoriu o situaţie care cere remediere. Este doar nevoie să înţelegem încercarea experţilor de a purta un dialog cu non-experţii; de exemplu în consultarea publicului cu ajutorul unui sondaj de opinie, în privinţa amplasării unui container cu deşeuri toxice.

Dacă spunem despre ceva că este un pericol sau este relativ sigur, întrebările subînţelese sunt: "Cât de periculos este periculosul?" şi "Cât de sigur este sigurul?". Cu toate acestea, mass-media încă obişnuieşte să fie purtătoarea de cuvânt a experţilor în încercarea de a ne diminua îngrijorarea, asigurându-ne că în fiecare proiect cu o potenţială periculozitate există o marjă de siguranţă sau un factor de siguranţă. Există două mari probleme în folosirea conceptului de "siguranţă":

w Modul în care diferite grupuri de oameni discută aspecte privind siguranţa deseori pune în umbră întrebarea privind modul în care ar trebui abordată problema: ca o apreciere a gradului de risc ori ca exerciţiu managerial al riscului. Aceasta poate să fie fundamentală în atribuirea de responsabilităţi indivizilor cu privire la acţiunile lor viitoare sau cu privire la pasivitatea lor când ar fi trebuit să acţioneze.

w Am sugera că aceasta este o folosire neadecvată a limbajului şi că ar fi mult mai sugestiv să descriem procesul ca având o marjă de siguranţă pentru populaţie.

La nivel conceptual, despre siguranţă se vorbeşte în termeni absoluţi, de exemplu absenţa pericolului sau riscului. Astfel, dacă vom continua să folosim cuvântul "siguranţă" este posibil să creem aşteptări fără suport real în mintea publicului cu privire la gradul de protecţie oferit în acest moment. "Protecţia" este un cuvânt cu un înţeles mai relativ. De aceea, înţelegem că folosirea unei centuri de siguranţă în maşină este pentru propria siguranţă şi protecţie şi nu oferă imunitate în faţa traumatismelor.

Când grupuri de persoane, experţi şi non-experţi, încearcă să măsoare gradul de protecţie sau siguranţă presupusă a fi posibil de atins într-un proiect anume, aceasta poate duce la dezbinări provocatoare în domeniul economic, tehnic sau politic. Directorii companiilor implicate, politicienii, oamenii de ştiinţă, economiştii, contabilii, avocaţii etc., tind să fie experţi doar într-un domeniu, însă toţi aceşti specialişti vor trebui să-şi îmbine concluziile pentru a stabili dacă un anumit proiect ar trebui să fie aprobat. Astfel, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare părtaş la decizi va trebui să depindă de ceilalţi pentru a se face înţeleşi atunci când folosesc propriile metode de evaluare şi propriul lor limbaj (jargou). În anumite domenii ale cunoaşterii, marele public a fost obişnuit să înţeleagă scalele ştiinţifice de măsură (de exemplu, majoritatea oamenilor ştiu că scara Richter de măsurare a intensităţii cutremurelor este logaritmică. Dar, pentru nevoile noastre imediate constatăm că limba are o slăbiciune în asigurarea înţelesurilor lipsite de ambiguităţi şi subliniem nevoia de ordin general de a crea o scală ce măsoară şi descrie riscul şi nesiguranţa dacă dorim ca managerul să ia decizii de mai bună calitate. Tehnicile cele mai des folosite se bazează pe probabilităţi şi şanse.

Punând gradele de certitudine în termenii şanselor, cel care face aprecierea va avea o perspectivă diferită din punct de vedere psihologic în judecarea acesteia. Pariul implică un act bine definit determinat de propria sa apreciere, şi de aceea, de obicei acesta este mai în măsură să stabilească dacă ar fi vrut sau nu să acţioneze în acest mod.

Dar simpla enunţare a probabilităţii este pasivă şi mulţi directori sunt nemulţumiţi de faptul că decizia în afaceri este un pic mai mult decât un joc de noroc. Multe cercetări au indicat că majoritatea oamenilor au mari dificultăţi în manipularea probabilităţilor în conformitate cu teoria probabilităţilor. Concluzia trebuie să fie aceea ca majoritatea calculelor ce formează bazele sistemului riscului sunt efectuate simbolic.

Ideea fundamentală este că modul în care oamenii percep riscul va fi sinonim cu acela în care ei vorbesc despre risc.

Dacă în loc să scriem această carte, scopul nostru ar fi fost să scriem teste prin care să apreciem şi/sau să măsurăm percepţia oamenilor despre risc ca bază a luării deciziilor, nu am putea aduce îmbunătăţiri numai prin simpla ascultare a ceea ce acestia au spus. Desigur, experţii pot construi modele psihologice sofisticate şi formalizate pentru a explica ce fac oamenii când iau decizii, dar noi sugerăm că această examinare a limbajului de zi cu zi va da naştere unei construcţii mai puţin puternice, deoarece permite oamenilor să demonstreze diversitatea opiniilor lor. Există o materialitate a limbajului pe care oamenii o folosesc pentru a comunica ceea ce văd şi experimentează. În ceea ce spun, mai adesea, nu supun, oamenii dezvăluie atât ceea ce cred despre problemele respective cât şi modul în care raţionalizează (şi câteodată justifică) propriile lor opinii.

Totuşi, trebuie să fim atenţi cum cerem fiecărei persoane să-şi exprime părerile. De exemplu, dacă un observator ar urmări un grup de manageri în timp ce dezbat deciziile ce trebuie luate acolo unde există riscuri majore, nu ar fi potrivit să pună aparent simpla întrebare: Care manager are dreptate? Există câteva probleme în legătură cu această întrebare. Prima este că sugerează că observatorul este capabil să dea în termeni absoluţi, un răspuns, care poate fi justificat în mod obiectiv. De asemenea, invită observatorul să creeze o ierarhie a percepţiilor altor oameni, ca şi cum o percepţie ar fi mai puţin validă decât alta, sau părerea unei persoane "mai raţională" decât a altora. Întrebarea nu face referire la structurile de putere care ar putea opera în cadrul grupului. Aceste structuri ar putea constrânge o parte a celor care contribuie la discuţie, de exemplu, li s-ar putea cere să prezinte un punct de vedere particular (să zicem ca reprezentant al unei societăţi comercială într-un grup de decizie) ar putea să se teamă să-şi exprime adevăratele sentimente datorită ameninţării de a-şi pierde slujba, să se simtă obligaţi de a fi de acord cu şeful, pentru a fi promovaţi etc.

Ca regulă generală vom fi de acord ca, prin procesul de interacţiune socială fiecare persoană dezvăluie ceva din modul în care îşi formează percepţia despre risc. Acesta este singurul mod în care procesul (intim) gândirii este făcut explicit. În acest scop, când oamenii vorbesc despre risc, sunt folosite două tipuri de cunoaştere:

w Cunoaşterea descriptivă, adică fapte despre lume.

w Cunoaşterea explicativă, adică modul din care funcţionează lumea.

Această cunoaştere va fi dobândită de-a lungul vieţii fiecărui individ. Există diferite surse ale cunoaşterii:

- experienţa personală;

- experienţa cunoscuţilor;

- educaţie;

- mass-media;

- alte forme de comunicare (ex. cărţile)

Fiecare personă va aprecia importanţa fiecărei noi informaţii. O parte din informaţii va fi considerată mai importantă deoarece este o experienţă personală în opoziţie cu una indirectă (prin altă persoană). Alţii vor atribui importanţa în funcţie de autoritatea sursei. Noua (sursă) informaţie va fi introdusă în schema personală a cunoaşterii. Aceasta ar putea avea forma unei reţele semantice care descrie realităţile dintre diferite elemente ale cunoaşterii sau un scenariu care descrie secvenţe aşteptate ale evenimentelor, de exemplu atunci când se intră într-u magazin pentru a cumpăra alimente. Cunoaşterea modului în care oamenii înţeleg riscul este o parte vitală a comunicării riscului şi a studierii luării deciziilor.

Modul în care oamenii gândesc despre risc poate varia în funcţie de vârstă, sex, educaţie, ocupaţie. Astfel, o persoană mai în vârstă ar putea să se gândească mai mult la anumite riscuri decât o persoană mai tânără; de exemplu sănătatea poate deveni o problemă mai importantă când cineva îmbătrâneşte, în timp ce ameninţările pe termen lung ce privesc mediul ar putea fi de mai mare importanţă pentru cel tânăr. Mai departe, oamenii sunt îngrijoraţi cu privire la o mare varietate de lucruri. Câte o dată îngrijorarea priveşte lucruri care există deja, de exemplu dacă zgomotul neobişnuit pe care îl face motorul maşinii înseamnă că maşina se va strica. În alte situaţii oamenii se vor îngrijora din cauza unor lucruri care s-ar putea întâmpla; de exemplu dacă vor fi traumatizaţi într-un accident. Nesiguranţa viitorului ne înfricoşează datorită unor consecinţe nedorite ce pot rezulta din aceasta. Dacă ar exista un sistem bun de siguranţă, oamenii şi-ar restrânge aria îngrijorărilor la problemele lor imediate şi ar putea să nu se mai gândească la riscuri de ordin general. Mulţi oameni nu iau în considerare nici un risc extrem până în momentul în care atenţia lor este atrasă de un anumit eveniment.

Mc Gregor (1991) defineşte îngrijorarea ca:

- un proces cognitiv care are loc atunci când suntem nesiguri cu privire la o activitate sau un eveniment viitor. Îngrijorarea înseamnă a te gândi la nesiguranţă în timp ce anxietatea include nivelul maxim al emoţiei care însoţeşte nesiguranţa.

Avem tendinţa să ne îngrijorăm înaintea unui eveniment creînd de obicei scenariile celei mai rele situaţii la o modalitate de pregătire în faţa evenimentelor viitoare. Este o stare de spirit în care suntem preocupaţi de o problemă şi avem tendinţa de a ne gândi negativ la fericire. Unii psihologi tratează îngrijorarea ca fiind un mod de apărare în faţa stresului. Astfel, este definită ca fiind cognitivă, deoarece este legată de aşteptările cu privire la evenimentele viitoare, în conexiune cu realizările personale, banii şi relaţiile noastre personale.

Pe măsură ce îngrijorarea devine mai pronunţată oamenii au tendinţa să facă o acţiune definitivă. Pe măsură ce o persoană înclină spre luarea unei decizii sau spre îndeplinirea ei, un proces iterativ precum cel din figura 3.5 este probabil.