CAPITOLUL 4. INCERTITUDINEA ÎN PROCESUL
DECIZIONAL ECONOMIC
4.1.
Concept, definiții [4, 18, 36, 38, 43, 45, 53, 54,76]
Majoritatea fenomenelor se
desfășoară în prezența unui complex de condiții, ce echivalează cu existența
mai multor stări posibie ale naturii, ale căror probabilități de realizare, de
regulă, nu se cunosc.
Pentru această situație, teoriile
actuale ale deciziei au introdus conceptul de incertitudine ca o condiție
inevitabilă a procesului decizional, ce caracterizează fundamental ființa
umană.
Modelul probabilistic, precizat în
capitolul anterior, deși acceptă în principiu incertitudinea, caută să scape de
ea la început, resorbind-o prin atribuire de probabilități.
Incertitudinea, în funcție de
sursele ei, este prezentă în proces cu rol de condiții (decizia în condiții de
incertitudine), determinate de mediul ambiant, cât și intrinsecă deciziei
(incertitudinea deciziei), favorizată de factorul uman (actorii procesului
decizional). Ca urmare, incertitudinea poate genera o serie de probleme
psiho-manageriale a căror soluționare este de natură a modifica sensibil
procesul decizional însuși, în care decidenții recurg la strategii de decizie
diferite de cele presupuse de modelul analitic.
Incertitudinea se poate manifesta și
în procesul decizional în condiții certe sub formă de incertitudine inițală,
dar fiecare fază a procesului se finalizează într-un produs cert, iar
incertitudinea inițială este absorbită prin procese cognitive. În această
situație, prin luarea deciziei, incertitudinea a fost complet eliminată, sau
chiar dacă mai rămâne o anumită cantitate de incertirudine, ea nu mai este
importantă. În situațiile reale însă incertitudinea nu este de regulă absorbită
integral în fazele predecizionale, ci persistă. Ea devine astfel un parametru
important al procesului decizional, interacționând cu ceilalți parametri ai
acestuia.
În literatura de specialitate se
întâlnesc mai mulți termeni ce se referă, dintr-o perspectivă sau alta, la
același lucru, fără a exista însă un consens asupra diferențelor de
semnificație dintre ei: risc, ambiguitate, nedeterminare, incertitudine.
Astfel:
- nedeterminarea - pare să aibă un sens mai pregnant ontologic
(incertitudinea ontologică), în care estimările pot fi absolut certe, dar
într-un sens probabilistic. Raționalitatea în această situație nu garantează
succesul în mod absolut, ea indică doar probabilitatea cea mai ridicată de
succes. Experiența a arătat că între cazurile în care probabilitatea unui
câștig este mică, chiar dacă câștigul este mare și cele când probabilitatea
unui câștig este mare, cei mai mulți decidenți aleg cazurile ce le asigură o
mai mare siguranță a câștigului, chiar dacă acesta este mic;
- ambiguitatea - se referă la incapacitatea decidentului de
a determina cu claritate semnificația situațiilor în care urmează a acționa;
- riscul - reprezintă asumarea mai mult sau mai puțin
conștientă a rezultatelor alegerii acute. El nu se referă la fragilitatea
cunoștințelor decidenților ci la probabilitatea de reușită/eșec a acțiunii
realizate pe baza unei decizii oarecare. Riscul poate proveni din
nedeterminarea ontologică a rezultatului acțiunii și/sau din fragilitatea
cunoștințelor, informațiilor pe care le deține decidentul la un moment dat;
- incertitudinea poate desemna capacitatea
explicativ - predictivă limitată a cunoștințelor decidentului, fie că această
limitare provine din nedeterminarea ontologică sau din caracterul aproximativ
al cunoștințelor decidentului, existente la un moment dat.
Prin incertitudine cognitivă se
înțelege "incompletitudinea și fragilitatea cunoștințelor relevante în
raport cu un proces decizional specificat"[1].
Pentru a lua o decizie corectă,
decidentul trebuie să dispună de toate cunoștințele teoretice și de
informațiile empirice despre starea mediului economic în care decizia
respectivă umează a fi pusă în aplicare. Dificultatea luării unei decizii nu
stă însă numai în incompletitudinea cunoștințelor, ci și în fragilitatea lor.
Cunoștințele pe care le dețin actorii în procesul decizional nu sunt pur și simplu
adevărate sau false. Ele sunt mai degrabă aproximări mai exacte sau mai puțin
eronate, mai corecte sau mai eronate.
De asemenea, în privința gradului
lor de corectitudine, subiectul decident (actor) este, de asemenea, incert. El
nu știe cu exactitate cât de bune sunt cunoștințele și informațiile de care
dispune. Chiar și atunci când acesta posedă toate cunoștițele și informațiile
relevante, decidentul poate prezenta un grad ridicat de incertitudine în ceea
ce privește calitatea acestora.
Din punctul de vedere al
comportamentului uman în procesul decizional intervine o dedublare plină de
consecințe în alegerea variantelor, dedublare privită dintr-o perspectivă obiectivă
și dintr-una subiectivă.
Incertitudinea obiectivă poate fi considerată drept o măsură a
cunoașterii reale de care decidentul dispune, exprimată printr-un raport dintre
cantitatea și calitatea cunoștințelor necesare luării unor decizii și
cunoștințele pe care decidentul le deține în mod efectiv. Ea nu poate fi
exprimată cu precizie decât în raport cu o situație teoretică (ipotetică) sau
de un arbitru, care deține totalitatea cunoștințelor relevante ca în cazul
jocurilor de întreprindere.
Incertitudinea subiectivă se
referă la percepția pe care decidentul (actorul) o are asupra gradului său de
certitudine/incertitudine. Chiar dacă nu poate estima în mod riguros propria sa
incertitudine, decidentul poate face însă o estimare aproximativă a acesteia.
Capacitatea de exprimare a decidentului este determinată de competența
profesională, cunoștințele economice și de cultură generală, experiența în
domeniu, spiritul de creativitate și inventivitate, capacitatea de analiză și
sinteză, gândirea explorativă și normativă.
În procesul decizional,
incertitudinea subiectivă nu trebuie interpretată ca o simplă luare de
cunoștințe secundare lipsită de orice consecințe. În fapt, ea este o componentă
a oricărui proces decizional, având consecințe importante în dinamica acestuia.
Incertitudinea obiectivă este un factor important care acționează însă ca o
condiție din afară, indirect și imediat. În schimb, percepția ei,
incertitudinea subiectivă, reprezintă factorul intern care acționează direct
asupra comportamentului decizional. De aceea există și posibilitatea ca un
decident care acționează într-o situație obiectiv incertă, dar care estimează
subiectiv că deține o certitudine, va acționa ca și cum s-ar afla efectiv în
condiții de certitudine, iar nu de incertitudine.
Între cantitatea și calitatea
cunoștințelor (informațiilor) de care dispune decidentul și gradul său de
certitudine/incertitudine subiectivă, există o relație ce determină patru
intervale pe scara incertitudinii obiective asociate cu tipuri distincte de
certitudine/incertitudine subiectivă.
Fig.
4.2. Relația dintre incertitudinea subiectivă și
incertitudinea
obiectivă
Revenirea la incertitudinea y este
determinată de faptul că un nivel ridicat de cunoștințe are ca efect probabil
nu o consolidare automată a imaginii cognitive, ci mai degrabă o destabilizare
a ei. În acest sens, rezultă că se pot formula de către decidenți mai multe
alternative, fiecare fiind asociate cu argumente pro și contra. Nu este exclus
chiar apariția unor îndoieli în legătură cu formularea însăși a problemei. Ca
urmare incertitudinea crește, dar este diferită de incertitudinea x, bazată pe
raritatea cunoștințelor. Este o incertitudine bazată, dimpotrivă, pe
multitudinea cunoștințelor și informațiilor pe care le deține decidentul, dar
care nu pot fi, în procesul decizional, asamblate într-o singură structură
stabilă. Dacă primul tip de incertitudine este caracterizat de dificultatea
structurării imaginii cognitive de către decident, cel de-al doilea se
confruntă cu o pluralitate de structuri alternative, iar oscilația între
acestea constituie sursa incertitudinii.